Unirea Principatelor Române a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea prin unirea statelor Moldova și Țara Românească sub numele Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești. Procesul unirii, bazat pe puternica apropiere culturală și economică între cele două țări, a cunoscut o etapă decisivă, care s-a dovedit a fi ireversibilă, prin alegerea colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, la 5 ianuarie 1859 în Moldova și la 24 ianuarie 1859 în Țara Românească.

Alexandru Ioan Cuza reprezintă o personalitate singulară. A fost simbolul unei mari cotituri istorice trăită de națiunea sa. Un timp, în Statul care s-a constituit prin strângerea laolaltă a moldovenilor și muntenilor în unice hotare, persoana sa întruchipa unitatea, căci marile puteri garante au acceptat faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 punând condiția – greu dacă nu imposibil de îndeplinit – ca noul domnitor să cârmuiască alternativ, într-o capitală sau cealaltă – la București sau la Iași – cu două guverne, două Adunări, două administrații, deși titulatura celor două țări era cea de Principatele Unite! Doar în persoana domnitorului unirea fusese îndeplinită!

Dubla alegere fusese rezultatul unui compromis patriotic. Cele două tabere, care se înfruntau pe plan social- politic, dar nu pe cel al realizării unității, aleseseră această soluție, în ziua de 24 ianuarie 1859, ca o ieșire dintr-un impas politic, care putea duce la confruntări armate și la năruirea perspectivelor unui viitor. Cuza a domnit sub semnul acestui compromis și al Convenției de la Paris din 1858, care – prin stipulațiile ei electorale – îngustase câmpul de manevră al forțelor politice, mai ales al celor înnoitoare. Până la urmă, a fost pus în situația de a a alege calea loviturii de stat, care îi va înlesni perfectarea procesului de reforme, dar va fi și preludiul căderii sale.

Deși în vâltoarea de la 1848 se manifestase pe poziții de extremă îndrăzneală, gata de a se jertfi, în anii Unirii ajunsese un moderat și nu se împăca – ca Ion Ghica sau Vasile Alecsandri – cu radicalii munteni, cărora le datora totuși alegerea sa de la București. Era un patriot îndârjit, dorea rezolvarea problemei țărănești, dar îl atrăgea totdeodată modelul bonapartist, căruia i s-a adaptat.

Pe undeva i-a plăcut în mai 1864 să dea lovitura de stat și n-a acceptat, în perioada următoare, o împăcare și conlucrare cu acești radicali ai lui Ion C. Brătianu și C.A. Rosetti, ceea ce, de asemenea, a fost o premisă a pierderii domniei. Cuza s-a confundat cu țara și a slujit-o cu dăruire. Nu dorise domnia și este cert că voturile care i s-au acordat în adunarea preliminară a majorității naționale a Adunării Elective a Moldovei i-au fost date mai ales deoarece nu ceruse acest lucru.

Mai era vorba de încă o realitate. Adunările ad hoc se pronunțaseră în 1857 pentru o Unire sub un prinț străin și în ziua de 4 ianuarie 1859 – după ce la 3 ianuarie Cuza fusese desemnat drept candidat – a fost adresată încă o moțiune Puterilor garante pentru a li se cere să împlinească acest deziderat, iar acest document l-a semnat și Cuza, deși știa că în ziua următoare alegerea sa era asigurată!

De ce a făcut acest lucru? Deoarece credea în această formulă pentru viitor și era dispus să se dea la o parte, atunci când acest deziderat ar fi putut fi îndeplinit. De altfel, el însuși avea să folosească formula de depozit sacru,care i se încredințase de națiune, nu numai prin alegerea de la Iași, ci mai ales prin cea de la București. Așa pornise pe calea domniei, dar exista în această situație și un element de fragilitate și incertitudine, care până la urmă nu i-a fost favorabil!

Sursă info: Revista Historia

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.