„Marea Spovedanie”, volumul de confesiuni și analiză a sistemelor pre şi postdecembrist din România scris de celebrul broker fugar Cristian Sima, stabilit în Elveția, este în prezent una dintre cele mai râvnite apariții editoriale. Se discută pe bloguri, se comentează intens în rețelele de socializare și, mai ales, se comandă pe bandă rulantă. ”Marea Spovedanie” suscită un asemenea interes și entuziasm pentru că ea reunește nume răsunătoare, surprinzătoare, ale politicii și finanțelor din România, dar și pentru că este scrisă cu sinceritate, caustic, de o minte care trădează organizare, un intens spirit critic și o memorie fenomenală, potrivit evz.ro.

“ Această carte s-a născut cu multe chinuri existenţiale, cu multe întrebări la care am încercat să-mi răspund, dar mai ales cu o luptă continuă a autorului cu propria-i ipocrizie. Rămâne să decodați singuri dacă am reuşit să mă lepăd de o ipocrizie care mi-a condus existenţa din 1985 până în 2012.

Spovedania mea nu se vrea o înşiruire platonică de întâmplări şi personaje, de denunţuri şi caracterizări. Scopul ei e să-mi uşureze conştiinţa încărcată şi, mai ales, să descrie atmosfera fiecărei epoci. Voi încerca o analiză, evident subiectivă, a sistemelor pre şi postdecembrist din România şi, nu în ultimul rând, a evoluţiei europene din anii ‘90, premergătoare Uniunii Monetare şi marii crize economice din 2008. Nu am pretenţia că voi scrie un compendiu plictisitor de istorie contemporană, ci doar speranţa că veţi putea gusta împreună cu mine amestecul de parfumuri şi mirosuri pestilențiate ale ultimilor 30 de ani”, preciza recent Cristian Sima.Tot domnia sa scria pe siteul cu același nume (mareaspovedanie.ro), într-o postarea numită ”Epilog”: După ce am scris primele 80 de pagini la îndemnurile mai mult decât elogioase ale domnului Gabriel Liiceanu, am fost cuprins de o apatie profundă și nu cred că aș fi reluat-o vreodată. Nu am crezut, nici atunci, și nici astăzi, că am suficient talent ca să pot împărtăși experienţele unei vieţi tumultoase și, mai ales, contradictorii. Fusesem o persoană publică timp de peste 8 ani, de la prima apariţie la „Marius Tucă Show“. Mă obișnuisem să-mi public ideile (bune sau rele) și orice fel de elucubraţii politico-economice pe propriul site, adică la HotNews. După scandalul din octombrie 2012, faptul că nu mai aveam unde să strig în piaţa publică (mai ales că în Elveţia se vorbește doar în șoaptă), am fost nevoit, contrar propriilor convingeri, să îmi deschid un cont Facebook. Pe această reţea de socializare am reușit să-mi descarc năduful, să-mi exersez autoironia și, nu în ulti mul rând, să-mi descopăr și calitatea de șarmant cavaler al multor doamne. Tot acolo l-am întâlnit și pe actualul meu editor, care e deja în culmea disperării că mai sunt doar două săptămâni și textul fi nal nu e gata. Colegul meu de liceu Marian Ursu, actual profesor de limba română, cel care mi-a corectat textele cu aceeași decenţă cu care în anii adolescenţei îmi corecta stângacele încercări de a intra în inima fetelor, este și el disperat că toată munca se poate duce pe apa sâmbetei pentru că autorul nu se hotărăște să încheie „Spovedaniile“ și, mai ales, nu respectă niciun termen de livrare a textului final. A promite că poţi scrie într-un timp determinat un text valoros este la fel de utopic ca și a promite unei femei că o vei iubi o eternitate.

Tot ceea ce aţi citi t până acum sunt texte scrise din ură, din indignare, din extaz, în anumite momente ale ulti milor doi ani, determinate de cele mai multe ori de diferite evenimente petrecute în politica dâmboviţeană sau de anumite opinii total ipocrite auzite în Media românească și care mi-au aprins din plin inspiraţia. Mi-e foarte greu astăzi să închei ceva ce nu mi se pare terminat nici măcar pe jumătate. Sunt enorm de multe povești pe care nici măcar nu le-am sugerat. Nu am apucat să vă povestesc nimic despre Revoluţia Română, trăită foarte intens, în mijlocul evenimentelor.

Noaptea de 22 decembrie petrecută în și pe lângă Studioul 4 al TVR este ea însăși un subiect ce ar merita o carte aparte. Nu am reușit să spun nimic despre perioada petrecută în Occident, despre cum mi-am schimbat profesia la Siena în 1993, transformându-mă din profesor universitar în broker. Farmecul celor cinci ani petrecuţi la Firenze sau al celor trei petrecuţi la Paris și Montpellier este, poate, mai pasionant pentru cititor decât bârfele și șmenurile bucureștene. Aș fi vrut să vă povestec în detaliu cum l-am cunoscut pe prietenul și apoi partenerul meu Angelo Gruttadauria și să vă descriu drama sicilianului care, săturat de 150 de ani de economie mafiotă, s-a mutat la Buzău pentru a face siderurgie.

Achiziţia companiei Ductil Buzău este poate una dintre puţinele mari privatizări făcute pe Bursă. Angelo și socrul său au cumpărat-o cu 3 milioane și au vândut-o, după 10 ani, cu 150 de milioane rușilor de la Mechel, care apoi au închis-o. Povestea cu Ductil este o încrengătură ciudată, care are amestecat în ea Metalimportexport, firmă a Securităţii condusă de doi vașnici slujitori ai lui Ceaușescu, Cretzu și Petroescu, investitori sicilieni modești , cum a fost Angelo Grutt adauria, dar și sicilieni mafioţi de marcă, de tipul Mimmo Toscano, Gregorio Pulvirenti și, poate cine ști e, chiar Ingegner Aiello în persoană.

În aceeași mega-afacere Ductil, vor apărea și oţelarii americani din Pittsbourgh, urmași ai lui Carnegie, regele neîncoronat al oţelului și primul miliardar al lumii apărut la început de secol odată cu vânzarea oţelăriilor lui J.P.Morgan, sub numele actual de US Steel. Tot în afacerea Ductil ne vom întâlni din nou cu Bogdan Chirieac, dar și cu Mugur Isărescu, Adrian Vasilescu și, mai ales, Andrei Siminel, șantajistul numărul unu după cuponiada lui Văcăroiu, azi respectabil gerant al fondului de investiţii Broadhurst Investment.

Nu am apucat să vă spun nici măcar cum a apărut BVB la noi în urma unei idei a lui Virgil Măgureanu și a lui S.O.V.. Privatizările făcute de CDR la sfârșitul anilor ’90 au fost excelente pentru că au creat economia privată de azi, dar au fost făcute atât de prost, încât și astăzi suferim de pe urma acelor imense erori de strategie și decizie.

Astăzi, România caută tablouri prin pereţi și lingouri de aur prin seifuri pentru a mai recupera ceva din ceea ce s-a furat în ulti mii 25 de ani. Totul pleacă însă dintr-o noapte de 27 decembrie, când câţiva bancheri deștepţi, azi președinţi respectabili de multi naţionale sau de bănci străine, au volati lizat peste 400 de milioane de franci, bani ce au aparţinut fi rmelor mixte de comerţ exterior ale Securităţii”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here