Cezar Preda, prim-vicepreşedintele PDL vorbeşte pentru prima dată despre omul Cezar Preda.
Vreau să vorbim despre omul Cezar Preda. Cum a fost copilăria dumneavoastră?
Este pentru prima oară când vorbesc despre mine, despre copilăria şi adolescenţa mea, despre cum m-am format. Până acum, am avut impresia că trebuie să păstrez o zonă intimă a fiecăruia, o zonă de trăiri intense, dar accept să vorbesc despre mine tocmai pentru că o fac acasă, la Buzău, şi mă adresez buzoienilor. O să încerc să fiu, în acest interviu, omul Cezar Preda, buzoianul Cezar Preda, şi nu politicianul Cezar Preda. Copilul Cezar Preda şi adolescentul Cezar Preda sunt legaţi profund de Buzău. Copilăria mea a început la un cămin. Era prima oară când în statul român, socialist, apăruseră căminele. Era Căminul nr. 4, în curtea Şcolii de Muzică, şi amintirile de la patru-cinci ani, sunt difuze. Stăteam pe Democraţiei şi mă ducea sora mea la cămin. Ca toţi copiii, am amintiri puternice legate de parfait-ul de îngheţată din zona Autogării. Nu primeam de fiecare dată, familia mea nu îşi permitea să dea banii pe dulciuri de la cofetărie.
A urmat apoi Şcoala Generală nr. 1, o şcoală foarte bună, cu profesori foarte buni. Niciunul dintre copiii care au trecut prin şcoala asta nu cred că poate să-l uite pe domnul Vlăgioiu sau pe doamna Cristea, de Matematică, pe domnul Gaşpar la Română sau pe doamna Constantinescu la Geografie, pe faimosul domn Benescu de la istorie, care mi-a fost şi diriginte. El ne bătea cu arătătorul. Pe vremea aia nu se protesta, nu ne consideram asupriţi, erau altele timpurile. Consideram atunci că şi pedepsele fac parte din formarea noastră ca oameni. Şi,ca să mă duc într-o zonă a copilăriei care ar trebui să aibă corespondent şi acum în 2012, spun cum era privit sportul în şcoală pe vremea aceea. Las deoparte disciplinele celelalte din programă, care erau adevărate şi omul învăţa ce trebuie. Făceam sport indiferent de vremea de afară. Când nu puteam să ieşim afară, făceam sport pe culoarele dintre bănci. Făceam sport la fiecare oră şi mi-l aduc aminte pe profesorul Grozavu cum ne spunea că, dacă nu facem sport, vom ieşi nişte strâmbi, nişte urâţi. Iată, la 53 de ani, nu sunt nici strâmb şi nici deformat pentru că am făcut atunci sport.
Liceul unde l-aţi făcut?
Aveam rezultate bune la şcoală aşa că am mers la Liceul Hasdeu. Era cel mai tare liceu din oraş. Am fost un elev de liceu nici prea-prea, nici foarte-foarte. Aveam colegi foarte silitori, erau şi elevi foarte slabi. Pe vremea aia, a pletelor, a părului lung, a discurilor de vinil, a muzicii, a ceaiurilor, eram un elev care-şi trăia din plin şi adolescenţa. Mă duceam în jeans la şcoală, mi-am lăsat părul lung. Am avut o viaţă frumoasă de liceu, foarte frumoasă, adică, pe de-o parte o viaţă în care respectul şi frica faţă de profesori erau solide şi, pe de altă parte, dorinţa de a ieşi din rând ca să fii altfel. Le-am combinat pe amândouă.
La facultate cum aţi ajuns?
Odată ce am terminat Hasdeul, am stabilit cu grupul meu de prieteni extrem de buni şi de apropiaţi să dăm la facultatea de Metalurgie. Se intra uşor, dar se termina tare greu. A fost un şoc pentru profesoara de română să afle că eu, elev bun la literatură, alegeam o facultate tehnică. Am intrat toţi la facultate, n-am avut nicio problemă şi nu regret nicio secundă alegerea mea de atunci. Să vă spun însă o poveste. Eram la examenul de chimie, făceam chimia cu prorectorul facultăţii, îl chema Mărculescu, un domn la vreo 70 de ani. Eram pregătit foarte bine, i-am pus toate subiectele pe tablă, s-a uitat şi a zis: ”Domnule student, nu pot să vă trec”. ”De ce domn profesor? Că m-am şi tuns special pentru asta”. Ştiam că la el nu mergea cu părul lung, aşa că mă tunsesem. Zice: „La mine aţi venit cu pantaloni pe care dumneavoastră îi numiţi blugi – pantaloni de muncitor american”. M-am uitat la el. Eram într-o situaţie foarte dificilă, pentru că eu aveam o bursă bună, aveam integrală I – aveam peste 8,50 media – şi nu puteam permite să pierd bursa, să amân un examen, să-l dau în toamnă. Am găsit atunci un răspuns care, zic eu, i-a plăcut foarte mult şi atunci mi-a dat drumul şi mi-a dat şi o notă foarte mare . „Domnule profesor, respectul meu pentru dumneavoastră este imens, eu am făcut un colegiu bun”. ”Văd”, zice, ”Unde ai făcut?” ”La Hasdeu, în Buzău”. ”Tare liceu”, zice. Zic: ”Tatăl meu îmi dă o mie de lei când încep anul să cumpăr ce vreau. Iar noi, toţi studenţii, să ştiţi, sută la sută, domn profesor, din mia aia de lei nu ne cumpărăm niciunul costum. Eu vă spun ce se întâmplă cu mia aia de lei. Toţi ne luăm o pereche de blugi, un tricou cu mânecă scurtă şi un deodorant. Fiecare student, pe 15 septembrie, asta-şi cumpără de la colegii noştri arabi sau greci”. Zic: ”Dacă nu s-ar fi suprapus examenele, noi fiind nouă inşi în camera de cămin, veneam în costum, că ni-l împrumutam unii altora. Dar s-a nimerit că astăzi avem toţi examen. Şi acum, luaţi dumneavoastră decizia. Eu mi-am luat blugi atunci, nu mi-am luat costum că altfel ieşeam din rând”. I-a plăcut răspunsul, a început să râdă, mi-a dat nota 9 şi am plecat liniştit.
Cu soţia cum v-aţi cunoscut?
În primele zile de facultate m-am reîntâlnit cu colega mea de clasă, Jeanina. Deşi ne cunoşteam din şcoală, în liceu nu prea am fost prieteni. Am avut perioade scurte, ne tachinam în general. Era brunetă, îi ziceam Paloma. Eu am avut prietenă, ea a avut şi ea prieten, cum era în adolescenţă. Nimic de cursă lungă… Şi m-am reîntâlnit cu ea când am venit din armată. Coboram din tren şi ea pleca să-şi dea un examen, era prin iunie, deci era sesiune. Zic: ”Ce faci, Jiconelo?”, ea: ”Bine”. ”Mă, da’ te-ai făcut frumoasă”, zic eu. Am rămas cu asta în minte. Iar pe 17 septembrie, în a treia zi de şcoală, de studenţie, m-am dus la cămin la colegele mele din Buzău care stăteau în Regie. A coborât ea, că era singura dintre colegele mele care era atunci la cămin. De-atunci am rămas prieteni. Ne-am căsătorit când treceam eu în anul cinci, ea terminase facultatea, a primit la Roman repartiţie. Imediat cum am terminat facultatea, eu am luat repartiţie la Metalurgica. Am lucrat în trei schimburi de la început. Mi-aduc aminte, lucram în Turnătoria de Serie în Metalurgica. Ajungeam dimineaţă acasă cu praf în urechi, în nas, pe sub unghii, era ceva incredibil. Soţia mea nu se plângea. Doar că dădea totul jos de pe mine şi spăla. Mi-a plăcut foarte mult acea perioadă din viaţa mea, munca mea.
Copiii când au apărut în familia dvs?
Mai întâi s-a născut fiul nostru Mircea. Stăteam într-o garsonieră închiriată, o garsonieră cu igrasie, fără lumină naturală, dar eram aşa de fericiţi, eram noi doi. S-a născut băiatul. Nu mă plângeam. Acum auzi unii tineri care cred că nu-i dreptate socială dacă nu au la 25 de ani ce am eu la 50. Iar al doilea moment, care a fost total diferit, a fost când s-a născut fiica mea. Jeanina avea deja 33 de ani, a rămas însărcinată. Eu mi-am dorit enorm şi am insistat foarte mult să mai avem un copil.
Cum aţi ajuns director la o firmă de salubritate?
Eram în Primărie, am plecat la cursuri în străinătate. În loc să iau Centrul de Formare de la Sibiu, puteam să fiu directorul Centrului de Formare al Ministerului Administraţiei Publice, primarul care era atunci a zis „Domnule, eu te-am şcolit un an, vino înapoi la Primărie pentru că am nevoie”. A venit ‘96 când a fost ales primarul Boşcodeală, tânăr, susţinut de Partidul Democrat. Jeanina era în politică. Zice: „Domnule, dacă acum am câştigat, trebuie să punem oameni pe posturi”. Şi unul din posturile care se negocia era postul meu de director în Primărie. Mare post de director în Primărie… era Direcţia Tehnică. Şi atunci am avut un şoc. Dar ce treabă am eu cu împărţeala, cu negocierea, cu politica? Eu am o funcţie tehnică. Şi până să ia Consiliul Local o decizie în ce priveşte funcţia mea, era presiunea mare a PDSR-ului… Şi atunci a venit oferta de la nemţi să mă duc să mă ocup de gunoi. Îmi aduc aminte că mi-au dat un salariu de vreo două ori şi jumătate mai mare faţă de ce aveam la Primărie. Şi ştiam despre gunoi cât ştiţi şi voi. Ştiam că duc gunoiul şi săreau pisicile din tomberoane şi că aruncam gunoiul de pe la doi metri, atent să nu sară vreo pisică sau vreun câine. Prin munca mea, prin ce-am putut să fac cu această societate în oraş, cu ritmul pe care l-am imprimat, am adus-o în top, una dintre cele mai bune din ţară.
V-aţi ales cu ceva apelative după ce aţi preluat firma de salubritate….
Este adevărat, mi s-au pus ceva ştampile pe seama asta. „Regele gunoaielor, ăla controlează tot, ăla face tot”. Profit de interviu să spun tare şi răspicat. Niciodată, nici RWE-ul, nici neamţul care a cumpărat această afacere, nu mi-a dat o acţiune la nicio firmă. M-a pus director general, mi-a dat bani mulţi, mi-a dat prime, soţia mea a fost director general, este director general într-una din firme, dar a spus „Domnule, afacerea, acţiunile sunt ale familiei mele. Eu nu vă dau nimic. Vă plătesc bine şi când plecaţi de la mine am să vă strâng mâna şi la revedere”. Cum s-a întâmplat cu mine. Am plecat în politică şi la revedere. Faptul că eu am avut cele mai multe conexiuni, faptul că eu am făcut cele mai multe societăţi că aşa mi-a dat sarcină – te duci şi faci Timişoara, te duci şi faci Oradea, te duci şi faci Rebu Bucureşti, te duci şi faci Galaţi-ul, Brăila – a trebuit să fac asta pentru că era în sarcinile mele şi primeam bani pentru asta. ?i au început să se nască în oraş tot felul de poveşti că ce drege Preda, cât câştigă, ce afaceri face, el şi-a făcut groapa de gunoi, cel puţin aşa am auzit în ultimul timp, te umflă şi râsul. Cum să-şi facă un om groapa lui de gunoi? În afară că acolo-i Silvia (Banu, director la RER Servicii, n.r.), prietena mea din copilărie şi e o fată la care ţin enorm şi-şi face treaba acolo, ce legătură am eu cu groapa de gunoi? Primarul ştie chestia asta. Primarul Boşcodeală niciodată nu a legat una de alta. Politica şi ceea ce se spune în politică despre ceea ce înseamnă firma. El ştia că el e acţionar, nu eu sunt acţionar, el ştia că oraşului îi trebuie o firmă puternică şi nu contează că am fost eu, că este acum Mocanu Liviu, el face politica pentru oraşul lui. Nu s-a băgat peste mine niciodată, nu m-a condiţionat niciodată să nu fac politică. ~sta-i adevărul, niciodată eu nu am încercat să-l sugrum în ceea ce priveşte modul în care e văzut de buzoieni, făcându-i probleme din gunoi. Am zis, una-i una, alta-i alta. Şi de aici s-au născut alte poveşti – are blat cu Boşcodeală, ei doi pun la cale şi fac ce fac. El e şeful PSD-ului, eu sunt şeful PDL-ului. N-avem ce să facem… Uite, ne batem acum în campanie, dar niciodată nu ne uităm rolul nostru pentru oameni şi pentru Buzău. Cam asta ar fi o poveste a unui buzoian.
Dar nu ne-aţi spus, cum aţi intrat în politică?
Nevastă-mea era foarte supărată, ea a muncit foarte mult în Partidul Democrat şi, când a ieşit Boşcodeală, a fost un grup de fete care s-au ocupat – era Jeanina, era doctoriţa Ani, prietena noastră care a plecat acum în Franţa, era Florina Stoian, mai era un grup de fete. Şi eu, văzând frământările soţiei, o mai ajutam. Chiar am vorbit cu Boşcodeală, cu Petroşel, preşedintele organizaţiei municipale de atunci. Mă uitam din lateral la politică, pe cuvântul meu, nu mă interesa să fac politică. Apropo de politică, eu am fost membru de partid din facultate pentru că eram un student foarte bun. Când am avut prima contră cu Crin Antonescu mi-a spus că el n-a fost membru de partid înainte de ‘89 şi că eu, care am fost, nu pot să-i dau lui lecţii. I-am spus atunci că repetenţii în facultate nu erau niciodată făcuţi membri de partid. Doar cei buni erau făcuţi membri de partid. Dar nu îmi propusesem să fac politică. În 1999 s-a produs ruperea la Partidul Democrat. Papuc, deputatul, a plecat cu Boşcodală, înfiinţaseră ApR-ul şi au luat toţi oamenii din partid. Au luat inclusiv perdelele, scaunele, mesele şi, în acel moment, a venit nevasta-mea seara acasă supărată. ”Măi, da’ tu ce problemă mai ai?”. Mă cam enervau chestiile astea, să te întâlneşti seara şi să vorbeşti despre supărările astea. Acasă nu mai vorbeşti despre ce-i la serviciu sau la partid. Mi-a explicatea cu lux de amănunte. ”Măi”, zic, ”te ajut eu”. M-am dus la partid. Era 20 aprilie, cam aşa ceva, 1999. Era o fată Dorina, o prietenă de-a noastră, este şi acum prietenă cu noi. Şi zic: ”Mă Dorina, ia dă-mi o cerere de adeziune”. Se uita la mine, nu-i venea să creadă. Zice „Domnu’ Preda, vorbiţi serios?”. Boşcodeală m-a sunat seara, ne-am întâlnit a doua zi. Zice: „Măi Cezare, dacă tot vrei să intri în politică, vino mă aici, uite, un partid nou”. I-am zis „Cum măi, soţia mea la PD şi eu la ApR, ce am înnebunit?”. Zice „Nu, c-o luăm şi pe Jeanina”. ”Fugi mă, că n-o iei de-acolo. Femeia nu pleacă dintr-un partid în altul. Lasă că mă duc eu acolo oricât de amărât ar părea partidul ăsta. Voi o să fiţi pe cai mari”. M-am dus la PD şi de atunci am intrat în politică.
Vă doriţi nepoţi?
Îmi doresc. Nu am nepoţi, dar ce să fac, să-l oblig pe fiul meu să se însoare? El are 27, fata are 20 de ani, deci toate la timpul lor! Pe vremea noastră, dacă ar fi spus bunicii: ”Dă-ne şi nouă copiii să-i creştem!”, ai noştri ar fi zis: ”Luaţi-i şi ni-i aduceţi când vă spunem noi!”. Ei, acuma nu. Ei vor să-şi crească singuri copiii. Şi până iese pe nas puţin, pentru că omul tânăr nu prea are răbdare, şi mai ales că transferul de iubire – şi nu numai la noi, la români – este la două generaţii. Bunicii sunt mult mai iubitori, pentru că au timp. Atunci când au fost şi ei părinţi, luaţi de valul de a asigura resursele, nu văd toate frumuseţile copilului când este mic, toate lucrurile de mare fineţe, pe lângă care treci în grabă. Uneori, nu simţi nici ce vorbeşte copilul cu tine. Bunicul, însă, are răbdare. Bunicul, de fapt, ce face? Trăieşte cu nepotul lui ceea ce ar fi trebuit să trăiască alături de copilul lui.
Familia mea nu a fost o familie unită, părinţii mei s-au despărţit când aveam zece ani. Sora mea a rămas la mama, iar eu am rămas la tatăl meu. Nu am fost o familie unită, iar atunci când provii dintr-o familie separată îţi doreşti foarte mult să ai o familie unită. Pentru că orice om care vine dintr-o familie despărţită să ştiţi că jură că nu va ajunge cu soţia pe treptele Tribunalului. Şi atunci are grijă să construiască frumos relaţia de cuplu.
Care este cea mai frumoasă amintire din tinereţe?
Nu există om adevărat, care a trăit viaţa din plin, să ierarhizeze aşa încât una să iasă în top, drept cea mai frumoasă amintire. Oricine spune câte un şablon: cea mai frumoasă amintire este când s-a născut copilul meu. A doua cea mai frumoasă amintire este când s-a născut celălalt copil al meu. A treia…, nu, aş ieşi din şabloanele acestea şi aş spune că cea mai frumoasă amintire din viaţa mea, după acesta, a fost când mi s-a repartizat apartamentul. M-am aşezat, m-am dus sus, nu era gata blocul, am intrat în el, era căldura aceea de nou, era la sfârşitul lui octombrie. M-am aşezat pe parchetul acela şi am început să plâng, când am văzut că avem un cămin primitor, în sfârşit. Nu am să uit asta toată viaţa.
E adevărat că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie puternică?
Din experienţa mea, chiar începând cu şcoala generală, mi-am dat eu seama, poate inconştient, că femeia este mai puternică decât bărbatul. Apoi am observat asta în studenţie. Orice lucru, orice complicaţie, le rezolvai dacă în ecuaţie intrau şi colegele, care erau mult mai serioase, mult mai aplicate. În fabrică, la fel; orice se întâmpla, acolo unde era o femeie pusă ca responsabilă, lucrurile erau clare şi mi-au dat mie certitudinea că, în momente grele, trebuie să te bazezi pe femei. Şi faptul că, în viaţa noastră, în căsnicia mea, femeia, soţia mea, a jucat un rol foarte important. Bărbatul poate deveni neserios într-o secundă. Femeia nu. Femeia este mult mai aplicată, femeia se angajează greu, se gândeşte înainte de a se angaja la ceva, dar o duce până la capăt. Am lucrat mereu foarte bine cu colegele mele.
Aţi intrat cu dezamăgiri într-o nouă campanie electorală?
Am o supărare pe care nu ştiu cum să o gestionez. Este supărarea pe politicianul român mincinos. Nu pot să fac aşa ceva, nu pot să mint oamenii. Am pierdut enorm pe seama asta şi pierd în continuare. Vedeam acum în campanie şi o să atac acest lucru în campania asta…vine câte unul şi zice: „Sunt atât de deştept… în trei ani o să fac autostrada Ploieşti – Iaşi”. Doamne, noi nu suntem în stare să finalizăm autostrada Bucureşti-Constanţa, nici să ajungem în port cu ea şi mă duc să spun asta. Zice „facem podul la Vadu Paşii, fac măsurători”. Întâmplător, ştiţi ce-mi spuneau mie unii colegi politicieni? „Cezare, nu sunt bani şi nu se va face podul ăla. Dar ne facem că studiem zona şi lumea zice că te-ai apucat de pod”. Şi am zis: “Aşa ceva n-o să fac niciodată indiferent câte voturi pierd pentru că pe acolo încă mai trec oameni cu bicicletele şi e pietonală. Adică eu să le iau şi o travee ca să nu mai treacă deloc. Să mă fac că muncesc. Sau să fac eu o maternitate, să-i tai panglica, dar de fapt să nu nască nimeni acolo. Pentru ce să fac asta? Aud tot felul de inteligenţi: „Mă, aşa se câştigă voturi, mai păcăleşti”. Nu mă voi preface niciodată că muncesc pentru voturi. Ei, aici am un handicap. Cam ăsta este Cezar Preda buzoianul.
Cum aţi ales sloganul din această campanie?
Sloganul meu, este ”Curajul de a spune, puterea de a face”. Este ceea ce mă reprezintă pe mine. Eu întotdeauna am avut curajul să spun ce simt, ce cred şi ce trebuie făcut, şi am avut dintotdeauna puterea să şi fac, dacă am avut instrumentele necesare, să fac ceea ce am spus. şi chiar atunci când a trebuit să-mi creez instrumentele, am făcut. Eu nu l-aş numi slogan, eu n-aş numi slogan ceea ce te reprezintă ca om, pentru că dacă pronunţi cuvântul slogan, este ca şi cum ai încerca să induci o idee neadevărată. Eu cred că şi fără acest slogan, numai eu, Cezar Preda, aşa cum sunt eu, cu toate – puţin încruntat, de multe ori foarte serios, spun exact ceea ce v-am spus că am ales ca slogan. Spun exact că am curajul să vorbesc şi am puterea să fac. Eu cred că este un slogan care pe mine mă reprezintă. Îmi place pentru că este un mesaj pentru toate generaţiile, căci toate generaţiile au acest drept de a spune şi au acest drept de a face.
