În Vechiul Regat, instituţia cu atribuţii poliţieneşti care a precedat Poliţia până la revoluţia din 1848, a fost Agia (în capitalele Bucureşti şi Iaşi), în fruntea căreia se afla un agă (denumire de origine turcească). După perioada fanariotă de un secol, în anul 1822, domnitorul pământean Grigore Dimitrie Ghica (cunoscut de istorici şi cu numele Grigore al IV-lea Ghica, domnitor al Ţării Româneşti între anii 1822 şi 1828, al cărui fiu, Dimitrie, a fost prefect al Poliţiei Capitalei), înmânează agăi Mihăiţă Filipescu, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Bucureşti, primul drapel al Agiei.

                  „Este un moment foarte important. Simbol al suveranităţii statale şi simbol al unei arme (sau corp profesional), originea steagului este evident militară. Un drapel este un simbol sacru. E îndeajuns să ne amintim de jertfele strămoşilor noştri şi ce reprezenta capturarea în luptă a unui steag al inamicului. Steagul roman se numea vexillum şi de aici i s-a zis simbol vexilologic. Cel mai vechi steag cunoscut al nostru este cel dacic, deopotrivă mândria şi spaima antichităţii. Este vorba de vestitul cap de lup.”

Drapelul Agiei era confecţionat din mătase de culoarea galben-crem şi avea dimensiunile 2,1 m x 2,4 m, prăjina având 3,6 m. Pe o faţă se afla un chenar de aur cu o ghirlandă de asemenea din aur. În interiorul acesteia se afla o acvilă cruciată neagră, care se sprijinea pe un munte verde. Ghirlanda este timbrată cu o coroană regală, iar în spatele ei se încrucişează: tuiuri, drapele, buzdugan, stindarde, lănci, săbii, puşti, topoare, tobe.

Sub acvilă se afla următoarea inscripţie scrisă cu caractere chirilice: ,,Făcutu-s-au acest steag al Agiei la petrecerea domnilor dintre pământeni ai Ţării Româneşti de Măria Sa Grigorie Ghika voevod, cu anii 1822, prin epistasia dumnealui vel Aga Mihăiţă Filipescu’’. Sub inscripţie se afla o balanţă, iar în colţurile de sus ale steagului erau simbolizate luna şi soarele. Pe cealaltă faţă a drapelului sunt reproduse aceleaşi obiecte, cu excepţia interiorului ghirlandei, care înfăţişează scena Bunei Vestiri.

În calendarul creştin-ortodox, la 25 martie este Buna Vestire sau după denumirea slavonă, „Blagoveştenia”. Prin art. 50 din Legea Poliţiei Române, nr.218/23.04.2002, Ziua Poliţiei Române a fost stabilită la 25 martie.

Până la apariţia unor organe specializate de apărare a ordinii şi liniştii interne, ca poliţia, armata, justiţia etc., constituirea socială a fost asigurată cu concursul întregii colectivităţi.

Comunitatea avea o serie de instrumente care au slujit pe planul activităţilor de natură poliţienească diverse interese: siguranţa în pace a familiei, a obştii, a grupului local, a întregului trib.

De-a lungul timpului apărarea ordinii şi liniştii publice în Ţările Române a fost încredinţată unor organe care au purtat diferite denumiri: vornicul, vătaful de vânători, spătarul, aga în Ţara Românească. Cuvântul „poliţie” s-a împământenit în limba română probabil din epoca fanariotă sub influenţa grecească în secolele XVII – XVIII.

În baza Regulamentului Organic din 1831 se trece la organizarea generală a poliţiei. În activitatea sa Agia s-a bazat pe Regulamentul întocmit de Aga Costache Cantacuzino denumit „Alcătuirea poliţiei şi drepturile sale” – prima lege a poliţiei cuprinzând 46 de articole. Legea din 17.06.1878 instituie la Bucureşti o poliţie judiciară şi acordă tuturor comunelor urbane dreptul de a avea o poliţie municipală.

În judeţul Buzău în secolele XVIII – XIX ordinea şi siguranţa publică au fost încredinţate ispravnicului care până la Alexandru Ipsilanti era şi administratorul judeţului şi, totodată, judecător local fiind ajutat în îndeplinirea funcţiei de către zapcii.

Prin aplicarea prevederilor Regulamentului Organic s-a creat poliţia, iar la punctul 3 al memoriului trimis către Obşteasca Adunare a Ţării Româneşti la 23.10.1831 se specifica:

Fiindcă acest oraş (Buzăul) se află în drum mare din obşteştile aşezământului trebuind a cere a se înfiinţa poliţia cât mai în grab, un logofăt, 2 paznici şi 4 epistaţi, căci din lipsa acestora se vor pricinui greşeli a căror greutate cade asupra cârmuirii”.

Fondurile documentare conţin informaţii referitoare la atribuţiile poliţiei buzoiene: de a ţine evidenţa populaţiei şi străinilor, de a supraveghea comportarea celor care veneau din străinătate, strângerea contribuţiei locuitorilor pentru executarea unor lucrări edilitare, urmărirea şi prinderea celor ce fugeau de pe moşii, a păstorilor transilvăneni fugiţi din Ardeal, asigurarea verificărilor recrutării în judeţ, prinderea autorilor unor spargeri, urmărirea tâlharilor, a celor ce se organizau în bandă.

În secolul XX prin legea de la 01.04.1903 omul politic de anvergură Vasile Lascăr va moderniza poliţia, lege prin care s-a obţinut stabilitatea funcţionarului de poliţie. În Regulamentul din septembrie 1904 se stipula: „poliţia din oraşe stă sub autoritatea ministrului de interne”.

În perioada ocupaţiei germane – 1916 – 1918 – oraşul Buzău a fost invadat de cavaleria bavareză astfel încât în aceste locuri se instalează administraţia militară germană. Organele de ordine româneşti au fost nevoite să pună în practică dispoziţiile autorităţilor de ocupaţie.

Anul 1929 aduce poliţiştilor buzoieni o nouă lege care stipula atribuţiile generale ale poliţiei defalcate pe: poliţia administrativă – care apăra libertatea, proprietatea şi siguranţa persoanelor – şi poliţie judiciară – care constata şi urmărea orice infracţiune de siguranţă sau informaţională.

O nouă lege de organizare a poliţiei în 1938 semnată de regele Carol al II-lea stipula trecerea poliţiei urbane din judeţe sub conducerea comandamentului Legiunii de jandarmi. Realităţile din teren şi o puternică opoziţie au condus la 01.03.1938 la abrogarea acestei legi.

Încordarea relaţiilor internaţionale din 1938 a intrat în atenţia organelor specializate române, astfel încât organele buzoiene de contrainformaţii desfăşurau activităţi specifice.

După izbucnirea celui de-al doilea război mondial poliţia buzoiană s-a implicat în urmărirea şi arestarea spionilor sovietici şi a aflat o serie de amănunte legate de starea de fapt din Basarabia; de asemenea, s-au luat măsuri pentru preîntâmpinarea actelor de sabotaj. În aceeaşi perioadă autorităţile competente buzoiene au luat măsuri faţă de controlul şi supravegherea asistenţei asigurate refugiaţilor polonezi, iar după Dictatul de la Viena şi înţelegerea de la Craiova a fost monitorizată de către poliţiştii buzoieni trecerea prin Buzău a refugiaţilor din Transilvania, Basarabia şi Bucovina.

Anul 1943 aduce poliţiei buzoiene, după mai bine de 100 de ani de la înfiinţare un sediu propriu. În secolul XIX şi în prima jumătatea a secolului XX poliţia a avut sedii provizorii în case închiriate de la anumiţi locuitori. În luna iunie 1943 poliţia locală a fost mutată în imobilul „General Leon Gavriliul” din str. Transilvaniei, nr. 3. În 1944 poliţia buzoiană a fost mutată în sediul Palatului Comunal.

Prin Decretul nr. 25 din 23.01.1949 a fost desfiinţată poliţia şi înfiinţată Direcţiunea Generală a Miliţiei având ca principale atribuţii urmărirea şi cercetarea infracţiunilor de pe întreg teritoriul ţării, din atribuţiile Miliţiei dispărând activitatea informativă şi contrainformativă care îi va reveni noii structuri înfiinţate în 1949 – Securitatea Statului.

Miliţia buzoiană a trecut în totalitate de partea Revoluţiei din decembrie 1989, iar în art. 4 din Legea 40 din 18.12.1990 se stipulează: „Poliţia face parte din Ministerul de Interne (…) şi îndeplineşte atribuţiile ministrului privind asigurarea respectării legilor, ordinii şi liniştii publice”.

Prin Legea nr. 26 din 11.05.1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române poliţia a revenit în actualitate ca o instituţie de bază în exercitarea atribuţiilor pe linia apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, avutului privat şi public, prevenirii şi descoperirii infracţiunilor, respectării ordinii şi liniştii publice.

O schimbare radicală în organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române a provocat-o adoptarea Legii nr. 218 din 23.04.2002. De astă dată activitatea Poliţiei Române constituie serviciu public specializat şi se realizează în interesul persoanei, al comunităţii, precum şi în sprijinul instituţiilor statului. Mai mult decât atât se realizează demilitarizarea structurilor de poliţie revenindu-se la modelul de dinainte de

1949. Practic, prin adoptarea Legii 360 din 06.06.2002 privind statutul poliţistului, acesta devine „funcţionar public civil cu statut special înarmat, ce poartă de regulă uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege”.

Prin adoptarea acestor 2 acte normative se doreşte punerea în practică a principiilor europene de asigurarea a ordinii şi liniştii publice, poliţistul fiind funcţionar public în slujba comunităţii şi a statului.

O rezultantă a periplului istoric expus în rândurile anterioare apreciem ca fiind afirmaţia omului de stat Vasile Lascăr în pledoaria sa din 25.01.1903 în Senatul României: „…orice alte reforme am face, oricât de bune şi folositoare ar fi, ele ar fi de prisos dacă n-avem garantată mai întâi ordinea publică şi siguranţa interioară a statului.

                  Cum vreţi dumneavoastră să se dezvolte o societate şi să se întărească un stat dacă nu e mai întâi garantată ordinea publică şi siguranţa interioară?”

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here