În 1846, Vasile Alecsandri poposea aici pentru prima dată, apoi a revenit în 1847 însoţit de prieteni şi cunoscuţi, printre care Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Alexandru Vlahuţă, Costache Negri, Theodor Aman, C. Negruzzi. În 1847, Alecsandri a publicat un articol elogios în L’Illustration, din Paris, însoţit de reproduceri după desenele lui Theodor Aman.

Informaţii despre lacul Balta Albă au apărut pentru prima dată în literatură în anul 1848, când Vasile Alecsandri a publicat în revista Calendarul Albinei, nuvela ”Balta Albă”. Jurnalul de călătorie ce relatează aventurile şi impresiile personajului principal, un tânăr pictor francez aflat în voiaj prin ţara noastră, cuprinde informaţii interesante despre băile de nămol, aşa cum erau ele la acea vreme şi despre puterea curativă a tratamentelor cu nămol.

”Pe marginea unei bălţi late zării deodată un soi de târg ce nu era târg, un soi de bâlci ce nu era bâlci; o adunătură extraordinară, o înşirare neregulată de corturi, de căsuţe de scânduri, de vizuini, făcute în rogojini, de braşovence, de cai, de boi, de oameni, care formau de departe una din priveliştile cele mai originale de pe faţa pământului. Lângă o cutie de scânduri, unde bogatul trăgea ciubuc, se clătina de vânt o şatră de ţoluri rupte, în care săracul se pârlea la soare. Aproape de aceasta, se ridica o cuşcă de rogojini lipită de o braşoveancă ce slujea de cameră de culcat. Mai încolo, un car mare, coperit de un lăicer, figura ca un palat cu două rânduri, căci la rândul de sus, adică în car, stau grămădiţi o femeie cu trei copii, iar la rândul de jos, adică sub car, găzduia bărbatul, împreună cu un câine. (…) Mă înaintam chiar ca o maşină printre toate acele minuni, oprindu-mă câteodată speriat în faţa unor trupuri de oameni lungite goale pe marginea drumului şi mânjite cu glod din cap pân-în picioare. Mi se părea că acele trupuri, culcate la soare, erau leşuri de morţi, dar mă încredinţai pe urmă că acei nenorociţi erau pătimaşi ce înadins se ungeau cu glodul din balta cea mai vindecătoare. (…) Balta era plină de scăldători şi vuia de răcnete şi de râsuri. Toţi, din toate părţile, bărbaţi şi femei, veneau de se aruncau în apă, la un loc, cu o nepăsare vrednică de timpurile cele mai nevinovate ale lumii şi cu o veselie ce mă îndemnă şi pe mine a lua o baie. Intrai deci în baltă şi mă înaintai cale de vro două sute de paşi, călcând printr-un glod negru şi unsuros, în care mă cufundam până în genunchi la fieştecare pas.” (Nuvela Balta Albă, Vasile Alecsandri) În 1847, la Balta Albă a poposit şi colonelul Odobescu, însoţit de fiul său, viitorul savant Alexandru Odobescu, care, deşi în vârstă de numai 14 ani, a păstrat o amintire deosebită locului, acordându-i pagini memorabile în lucrarea sa prestigioasă ”Pseudokineghetikos / Fals tratat de vânătoare” (1874).

Despre suferinţele lui Alexandru Odobescu, care la vârsta de 14 ani a fost dus zilnic de către mama lui la locul de miracol al sănătăţii, la apa cunoscută că aduce în oasele celor reumatici, sănătate şi tinereţe, a scris Tudor Vianu, în operele sale. Adolescentul Alexandru Odobescu era adus cu “caleaşca” zilnic pe distanţa de trei kilometri din satul Grădiştea, pe locul unde astăzi se găseşte satul Băile.

Poate cea mai semnificativă pentru existenţa acestui lac tămăduitor este o lucrare de artă, capodoperă a picturii româneşti, oferită de Teodor Aman şi intitulată “La scăldătoare”.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here